Silenzio stampa

Vi s-a intamplat sa ajungeti sa nu mai vorbiti cu o persoana? Exista cineva, cu care nu doar ca nu mai tineti legatura, ci...nu mai vorbiti...deloc?

Ei bine, mie da. Parca mi-e si urat sa spun, mi se pare un lucru atat de mare, sa ajungi sa nu mai vorbesti cu o persoana. Se poate intampla sa ai diferite divergente, un conflict chiar, dar atunci cand ajungi sa nu mai vorbesti cu o persoana, fara motiv? Sunt atat de multe intrebari care prind viata fara sa stai sa te gandesti o clipa.

Eu am ajuns sa nu mai vorbesc cu o persoana, fara motiv...sau poate pentru ca vorbind, faceam rau unei alte persoane. E singura explicatie care am gasit-o. Dupa ce ai impartit lucruri, convorbiri interminabile, momente, rasete, melodii, poate chiar sentimente cu cineva, sa ajungi sa nu ii mai spui nimic. Intotdeauna am fost si sunt convinsa ca lucrurile se intampla cu un anumit motiv, si ca El are un plan pt fiecare mai presus de ce putem noi sa ne imaginam si candva, o sa ajungem sa ne dam seama de motivul pentru care s-a intamplat un anumit lucru. Oricum mi se pare un lucru atat de urat, e ca si cum as fi facut un lucru rau de care mi-e rusine, cineva nu a mai vrut sa vorbeasca, cu mine, deloc. E normal ca urmatoarea intrebare e: din cauza mea? probabil.

"- M-am gandit, ca ar fi mai bine....sa...nu mai vorbim. - Deloc? - Deloc. - Bine, ciao!" asa am ajuns eu sa nu mai vorbesc cu cineva. Parerea mea despre acea persoana nu s-a schimbat cu mult, i-adevarat ca finalul asta ciudat, m-a facut sa imi pun anumite intrebari chiar despre persoana respectiva, dar totusi...in continuare am admirat-o, in continuare as spune lucruri bune despre ea, in continuare ii doresc tot binele din lumea asta si daca s-ar putea si mai mult, in continuare cred ca am avut multe de invatat de la ea.

E greu..era vorba despre mine, tine, aer, mancare, viata, masini, ooo da, masini, relatii, sentimente, familie, prioritati, dezamagiri, lista de valori, dorinte, ceaiuri..si cate ceaiuri, cursuri, idealuri, muzica, telefoane, intalniri, convorbiri, muuuulte convorbiri, nopti lungi, nevoie de a povesti, destainuri, prima data, sperante, lacrimi, sfarsit. Si nu sunt doar o insiruire de cuvinte, ci lucruri care le-am facut impreuna cu o persoana si legat de fiecare din cuvinte as avea o poveste, de asta ajunge sa fie greu..cand nu mai vorbesti, daca inainte faceai atat de multe.

Cateodata imi pare rau ca am ajuns...asa, dar probabil ca relatia, sau modul in care ne-am cunoscut nu a fost sufiecient astfel incat sa putem continua sa, ne vorbim. In my book, sa saluti it´s called polliteness...salutul e dat de la Dumnezeu.

Cred ca faptul ca nu mai vorbesti cu cineva, e un lucru profund care devine superficial prin simplul fapt ca ar conta atat de mult, si totusi ajunge sa conteze atat de putin, incat...nu mai vorbesti, nu mai ..ajunge, deloc.

Eu, nu mai vorbesc cu cineva. Cred ca am trecut peste asta si peste roseata si caldura din obraji pe care le simt de fiecare data cand ma gandesc la asta. Cu toate astea in continuare o stimez pe persoana respectiva si sper ca Dumnezeu sa aibe grija de...el.

Nu dor nici luptele pierdute,

nici ranile din piept nu dor,

cum dor acele brate slute

care sa lupte nu mai vor.

Cat inima in piept iti canta

ce-n-seamna-n lupta-un brat rapus?

Ce-ti pasa-n colb de-o spada franta

cand te ridici cu-n steag, mai sus?

Infrant nu esti atunci cand sangeri,

nici ochii cand in lacrimi ti-s.

Adevaratele infrangeri,

sunt renuntarile la vis.

Indemn la lupta

de Radu Gyr

Sursa fotografie: http://pnkz.designnation.de/

Fara titlu

Poate lucrurile profunde se pot reduce la ceva superficial si lucrurile superficiale pot deveni profunde. Se intampla sa suferim foarte tare. Se intampla sa suferim atat de tare incat sa credem ca nu exista ceva mai rau si ca nu o sa treaca niciodata. Trece si exista si mai rau. Cred ca putem suferi pentru un lucru al nostru profund care ar putea trezi cele mai incarcate simtiri care par fara solutie iar cand iei parte la suferinta altuia sa fii superficial in trairi, te trezesti intr-un tablou in care imaginea ta a fost lipita intr-un colt si parca faci parte din peisaj in mod obligat sau fara nici macar un element care sa te apropie de restu. Astfel iei parte la un scenariu care iti pare cunoscut si iti poate trezi chiar amintiri, dar totusi nu si sentimente

Sper sa nu ajung sa scriu aceleasi si aceleasi si aceleasi, lucruri extraordinare! pe care toata lumea le scrie si cand de fapt sunt toate la fel, aceleasi teme, aceleasi cuvinte, aceleasi figuri de stil, aceleasi inversiuni pentru accentuarea unei idei, aceleasi antonime puse laolalta pentru a creiona ceva cat mai frumo...ah "aceleasi" nu e un cuvant bun pentru niste..scrieri daca le putem spune asa. Poate lucrurile profunde despre care scrie toata lumea se pot reduce la ceva superficial si lucrurile superficiale, carora nimeni nu le acorda atentia cuvenita sa devina lucruri profunde... se poate.

Mi se rotesc prin cap sute de ganduri, poate doar zeci, dar abundenta asta nu face decat sa determine o dificultate de a prinde unul si a-l pune pe "hartie". Nici nu stiu despre ce vroiam sa scriu si nici despre ce sa scriu, probabil doar vroiam sa impartasesc acest gand din dorinta de a-i scade apasarea. Revin altadata, sper cu forte proaspete...

Oameni

Oare atunci cand imi pun toata increderea intr-o persoana o fac fara nici un fel de asteptare din partea celuilalt? probabil ca da. Asa mi se intampla de cele mai multe ori. Poate ca suna urat dar o fac ca sa ma simt eu mai bine, probabil ma folosesc de oameni…pentru ca eu spunandu-le ce simt, ma fac sa ma simt mai bine. E si acordarea increderii inca o necunoscuta pentru mine…pentru ca atunci cand mi se intampla…sa fiu dezamagita…suflu si in iaurt cum se spune…dar ce pacat ca asta tine doar pentru putin.

Intotdeauna spun, si cred ca o sa spun asa de fiecare data, iubesc oamenii si mi-s dragi si toti pentru mine incep de la un egal, toti sunt buni, toti merita increderea mea (chiar daca suna pompos...e increderea pe care o acord eu oamenilor) si toti sunt demni de cele mai inaltatoare sentimente. Oamenii, ce lucru minunat creat de Dumnezeu, chiar daca se spune ca omu e singura imperfectiune a naturii. Daca el e imperfectiunea, care traieste, vorbeste, simte, crede, gandeste, rade sau plange, se roaga, spera, canta, se bucura, danseaza, viseaza…viseaza si mai presus de toate iubeste! cu siguranta e ceva incantator aici…desi e trecator si dupa viata pe care o are aici, pe pamant urmeaza ceea ce e mai important…dar cred ca azi o sa ma refer la doar ce e aici.

Aici cam de multe ori folosit…aici langa mine…e gol?e locul care il doresc intotdeauna plin de prieteni si de oameni diferiti care sa ma faca sa simt ca traiesc si de la care sa invat. Langa mine?da, intotdeauna vreau pe cineva langa mine…pentru ca nu-mi place sa fiu singura (doar cateodata!) ii iubesc pe oameni…sa fie in preajma mea…nu ca sa fiu eu in centrul atentiei dar sa fiu inconjurata de oameni.

Cand oamenii ajung sa ma dezamageasca? De ce o fac? Pentru ca eu i`am lasat…e simplu ca buna ziua nu?Doamne cat mai poate sa doara o vorba aruncata, cata greutate are un lucru facut fara sa te gandesti la consecinte.

Nu vreau, asta e sentimentul pe care il am intotdeauna dupa, sa nu mai vreau, sa nu mai vreau sa fiu asa? Sa nu mai vreau sa fac asa cum am facut inainte? Sa nu mai vreau sa-i las? Sa nu mai vreau sa-mi faca? Sa nu mai vreau sa fie? Ce sa nu mai vreau? E cel mai simplu lucru pe care il pot dori… “sa nu mai vreau”!cu toate astea…tot ma gandesc la ce s-a intampla, tot imi pun intrebari de ce s-a intamplat? tot stau sa-mi explic ce s-a intamplat si sa gasesc motive. Poate acesta e cursul vietii…mele si asa trebuie sa se intample. Intotdeauna cand obosesc sa ma mai gandesc ajung la asta: asa trebuie sa se intample. Cred ca in situatii de genul asta imi dau seama cat de frumos le-a facut Dumnezeu pe toate...ii da omului de toate si il lasa in viata…el poate alege sa stea si sa nu faca nimic, e cel mai simplu, sau sa lupte si sa incerce de toate. Eu cred ca am ales a doua varianta, chiar daca nu intotdeauna, si atunci stau si incerc si vreau sa fac sa aflu sa dreg si la un moment dat, cum spuneam, obosesc. Si ce fac? Ma intorc la El..si spun asta trebuia sa se intample…poate nici nu-i correct de ce sa le pun in carca Lui?eee uite asa sunt eu. Cu toate astea invat multe pana ajung sa obosesc, desi lucru de care mi-e cel mai ciuda e ca lucrurile imporatante pe care ajung sa le invat nu le tin minte prea mult timp, sau vreau eu sa le pun intr-un pachetel si sa-l las…sa plece….ei bine, evident cand se intampla urmatoarea data…revin la pachetel…care curios se deschide singur….si mai aduna si el cate ceva. Sper sa ajung in stadiul in care sa ma invat minte…singura…si nu constransa de situatii si de imprejurimi.

Oamenii..merita ei increderea de la inceput? sau eu gresesc? merita sa imi fac atatea ganduri pentru lucrurile care mi se intampla, doar pentru ca cineva a profitat de increderea mea? probabil e timpul sa merg mai departe..sa cresc. Oricum, raman la ce am spus: iubesc oamenii.

Sunt recunoscatoare.

Sunt recunoscatoare. Intotdeauna am fost. Pentru familia superba pe care o am si pentru felul in care dupa ce ne certam, fiecare dintre noi incearca sa se apropie de celalalt pentru ca e sentimentul acela de a fi aproape de cel pe care il iubesti si care stii cu siguranta ca niciodata nu o sa-ti faca ceva rau...si nu e linguseala, pur si simplu ne apropiem unii de ceilalti…fiecare in felul lui…unul mai stangaci ca celalalt dar cine sta sa vada asta….si ne apropiem ca sa pastram atmosfera aceea care te face sa te simti bine…si oricat de cliseu suna…te face sa uiti de tot ce e afara…e caldura caminului nu? Sunt recunoscatoare pentru fiecare vant care bate, pentru fiecare frunza care are drumul ei si ma face pe mine sa ma simt bine atunci cand ii vad zborul pe care il are atunci cand atinge pamantul, sunt recunoscatoare pentru tot ceea ce am si ce ma inconjoara…si cred ca am ajuns sa fiu recunoscatoare si pentru raul care …chiar trebuie sa existe in viata noastra ca sa apreciem binele mai apoi…asa se spune nu?

Sunt recunoscatoare pentru lucrurile mici, pentru oamenii pe care i-am cunoscut, pentru tine, pentru pietre, pentru soare, pentru certuri din care am de invatat, pentru cartile pe care pot sa le citesc, pentru zambetele pe care le-am primit, pentru noi, pentru muzica, pentru tot. Multumesc.

Regret

Sunt multe lucrurile pe care le regret, dar mai puține sunt regretele pentru lucrurile pe care le-am făcut, în comparație cu cele pe care nu le-am făcut. Unul dintre ele ar fi că, niciodată nu am sa depun jurământul unui "om" (jurământ care este adevărat, probabil nici nu a fost scris de acest "om" dar grație dorinței de a întări acest simbol, a fost asociat "lui"), jurământ care nu credeam vreodată că nu voi ajunge să îl depun. Și totuși nu voi spune niciodată Jur! gândindu-mă la ce s-a gândit "el":

"Jur! Pe Apolo medicul, pe Asclepios, pe Higia și Panaceea, pe toți zeii și zeițele, luându-i ca martori, că voi îndeplini, pe cât mă vor ajuta puterile și priceperea, JURĂMÂNTUL..."

Regret că nu voi depune niciodată jurământul lui Hipocrate.