Cateodata...

Cateodata ni se face un dor nebun de anumite lucruri mici pe care le faceam candva cu atat de mare drag, incat acum gandindu-ne la ele, mie una, imi aduc acelasi sentiment pe care il traiam atunci. Daca ma gandesc acum ce bine ar fi o plimbare prin ninsoare, sa ninga fruuuumos si incet(nu atat de mult ca anul trecut) si sa ma plimb, pot sa simt cum m-ar durea obrajii de la atata zambit si multumire.

Cateodata o simpla amintire, a unei pitricele de valoare din colectie poate sa imi redea o stare de bine, o stare de implinire, o stare care chiar daca e faurita din amintirea unui sentiment sau lucru poate sa aiba o atat de puternica forta.

Nici nu cred ca mi-ar ajunge hartia din lume...sau mai realist hartia care o am in casa :) ca sa pot sa scriu toate asemenea pietricele care le am eu...cum facea mama prajitura si nu ma lasa sa iau din aluat sa ma joc cu el, dar bunica intotdeauna imi dadea pe ascuns, cum stateam cu ai mei la masa si mama ne povestea de ceva lucruri cand eram mici, cum savuram un orange cup la marco polo, dupa olimpiada de la romana din clasa a 9-a, cum ne lasa mama in prima ploaie de vara pe mine si pe sora-mea sa iesim afara sa fugim prin ploaie in maieu si pantaloni scurti...si cate mai sunt.

Cateodata, ca si acum, sunt recunoscatoare pentru tot ceea ce ma face sa ma simt bine, pentru tot ceea ce am, penru tot ceea ce primesc de la ceilalti, pentru fiecare om din viata mea si pentru tot, deoarece cateodata e buna si o amintire ca sa-ti ridice moralul.

Plictisita

Dupa trei sapatamani petrecute la punctul culminant al energiei si dorintei de a nu pierde nici macar un minut in care sa nu fac ceva, sau sa nu ajung sa fac tot ce mi-am propus de pe luuunga lista a lucrurilor to do(pe care tot nu am ajuns sa o duc la bun sfarsit), am ajuns sa nu fac nimic. Nimic! in afara de mers la cateva cursuri, nu fac nimic. M-am plictisit foarte tare de nimicul asta, iar din interior parca aud si acum pe cineva strigand "hai sa facem ceva!!!", dar ce?!

M-am uitat la filme, la toate pozele posibile de pe facebook, am citit, am facut integrame, am gatit, am facut chiar prima mea prajitura cu mere(si cred ca ma las de asta), am facut curat, chiar shopping, in limita limitelor :)), mi-am facut spa personal la mine acasa, am mancat muesli din ala bun si crocant si nu mai stiu ce!nu mai stiu ce sa fac! any ideas! Sunt foarte...as putea spune deschisa...dar am facut odata gafa asta "sunt foarte deschisa la noi idei si lucruri pe care le putem face impreuna" am incheiat citatul unei mici parti din discursul meu pt candidatura la reprezentantul anului in facultate :)) Deci, revenind, va rog sa imi dati voi niste idei noi, le astept bucuroasa!

Doi

La ce te gandesti cand zici doi? doi parinti, doi copii, doi e un numar, doi ani sunt intre mine si sora mea, doi oameni, un cuplu, doi pantofi fac perechea perfecta :) o relatie...doi! Doi e numarul meu noroc, as putea spune...purtam nr. 2 la un concurs de miss :)) miss tabara remeti, eram clasa a cincea, acum 12 ani, Dumnezeule, se implineau 2 ani de la un eveniment, si am castigat un premiu maare, din cauza asta spun eu ca 2 e nr meu noros. Dar nu am sa povestesc de puterea nr meu noroc, ci de puterea nr doi.

It takes two to tango...cliseu, dar chiar asa e! Unde-s doi puterea creste! si chiar asa e. Toate lucrurile sunt mai frumoase in doi, chiar si atunci cand faci o prostie e mai bine in doi. Doi nu e singur :) Doi oameni, doi prieteni, doua surori, doi frati, doi. Doi ani!

In doi e frumos. Atunci cand unul plange, celalalt te mangaie si spune lasa ca facem noi sa fie bine, o sa treaca, o sa vezi! In doi e fericire! Atunci cand primesti un buchet fruuumos de flori si simti cum ti se umple inima de bucurie si vezi ca si celalalt e fericit de fericirea ta, ce poate fi mai frumos? In doi nu esti singur! Atunci cand joci noapte la 12 uno, sau ce incape in valiza?, sau astepti mancarea chinezeasca pe care ai comandat-o acum o ora si rata crocanta nu e nici pe departe cum o asteptai, e mai bine in doi. In doi e completare! Atunci cand unu se enerveaza repede si celalalt are grija si rabdare sa iti spuna, ca nu e bine, lucrurile se imbina atat de frumos. In doi apar si discutii! Atunci cand nu poti sa intelegi de ce celalalt nu face lucrurile cum crezi tu ca ar trebui si totusi sustine ca are dreptate, te ceeerti, dar apoi ajungi sa razi impreuna si parca nici nu a fost nici o discutie in contradictoriu. In doi...toate lucrurile sunt altfel decat singur.

Dar atunci cand faci doi ani in doi? ce doi poate fi mai frumos, decat noi doi, la doi ani impreuna.

Joi.

Joi. Într-o zi de joi, am fost în piață, într-o zi de joi am fost la karaoke, într-o zi de joi am avut examen sau am primit flori într-o zi de joi. Dar ce faci, când, într-o zi de joi semnezi sfarsitul unei sentiment, al unui statut, al unei iubiri?

Ce faci joi? mă duc să pun capăt unui capitol...ce capitol? că nici nu poți spune așa...joi pun punct iubirii mele, cât de urât. Pe vremuri, joia era zi de karaoke, zi de iesit în oraș cu prietenii și acum pentru alții joia poate fi sfarsitul unei mici vieti.

Îmi pare sincer sincer rău pentru oamenii care din cauza greșelilor lor sau a lipsei de grijă pentru un lucru frumos de-al lor ajung să piardă ceva extraordinar, pe cineva sau orice ar putea pierde. Joi nu e o zi faină..sau mai bine zis, joi nu este o zi bună pentru unii.

Cum să spui, joi mi-am pierdut iubirea, joi am semnat sfarsitul? Joi.

La mine...ploua.

Ploua foarte tare..nu mai am de gand sa spun cat de tare poate afecta vremea un om...ca s-a zis de prea multe ori, dar sunt de acord si eu cu asta. Am venit azi cu autobusul acasa, vreo 20 de minute si ma gandeam la atatea lucruri.. si mi-am dat seama ca acum ceva vreme aveam atat de bine stabilit ce urmeaza sa fac, si un mic plan care sa ma ajute pe mai departe. Dar mi s-a intamplat acum, poate or mai fi fost multi altii carora li s-a intamplat...sa ma trezesc azi, sa imi dau seama ca planul nu mai poate fi urmat, ca s-au schimbat atat de mult circumstantele, incat mi s-a dus planul pe apa sambetei...si acum ce fac? ce facem in situatii de genul asta, cand nu mai stii incotro sa o iei si daca te intreaba cineva ce faci in 2 luni nu stii ce sa raspunzi, sa nu mai zic de tipica intrebare de la interviuri, unde si cum te vezi in 5 sau 10 ani? cred ca sunt 2 variante: 1. mergi mai departe si tragi si incerci si faci, sau 2. mergi la mami acasa? nu in ideea sa te ajute, ci sa renunti la incercari si te multumesti cu mai putin? Ca veni vorba..cred ca nu as da niciodata sfatul asta...ia lumea in piept, du-te si daca e departe de familie, de prieteni, ca asta e viata...te duce pe unde nu te astepti sa ajungi...un ***** ciufulit! nu e bine departe de mami, nu e bine departe de prieteni, nu e bine niciunde unde esti singur! nu se compara prieteniile facute in prima zi de liceu, cu altele!

Sunt prea pesimista azi...si nu, nu o sa dau vina pe ploaie, nici pe planurile mele naruite..mi-e dor un pic dor..ca intotdeauna, din pacat. Incerci ceva nou, cauti ceva mai buni, iti doresti mai mult, lupti pentru lucruri mai mari, dar cand parca totul sta pe loc, dupa toate straduielile tale..atunci, ce? Eu merg la mami..nu ma las, nu incetez sa gasesc ceva mai bun, dar...inainte de toate ..merg la mami, sa imi reincarce sufletu cu drag si bunatate, si numai lucruri pozitive..pentru momentele alea cand stai cu mami si cu tati..si esti convins ca acolo si atunci nu ti se poate intampla absolut nimic rau.

Atunci cand...?

Atunci cand ti se pare ca dai mult si primesti mai putin ce faci? atunci cand tu asculti pe cineva si nu primesti acelasi lucru in schimb? atunci cand impartasesti ceva si primesti liniste? atunci cand dai multa prietenie si primesti altceva? atunci cand dai prea multa iubire si nu primesti la fel inapoi? atunci cand dai prea mult iar in schimb nu primesti cat trebuie, sau cat ai nevoie, sau la cat te astepti, ce faci? cate atunci cand... atunci cand e rau si tu dai bine? ce-i de facut? azi sunt fara nici macar o idee la nici una din intrebarile astea...atunci cand nu mai am idee ce-i de facut?

Ultimele ganduri...

In fiecare seara cand ma pun in pat(in fiecare seara, mai putin atunci cand sunt foarte obosita si adorm imediat), dupa un mic ritual al meu, care probabil il avem fiecare, imi vin in minte o multime de ganduri. Ganduri mai mari, ganduri mai mici, griji care mi le fac. Cateodata imi fac scenarii despre cum ar fi daca? si imi imaginez cum ar decurge lucrurile daca s-ar derula dupa vointa mea :) recunosc rareori, dar mi se intampla sa ma gandesc si ce as face daca as castiga la lotto :)) Cand eram mai mici si imi spunea sora mea ca nu poate dormi, ii spuneam inchide ochii si gandeste-te la ceva frumos si o sa adormi :) Sunt convinsa ca sunt o multime de modalitati prin care poti sa adormi mai repede, sau o multitudine de ganduri reale sau create de noi, care ne incanta sa le avem inainte de culcare, dar atunci cand ne gandim la problemele noastre, mai putem adormi la fel?

De cele mai multe ori, ma gandesc la ce mi se intampla, cum a trecut ziua sau de ce a trecut asa. In schimb, atunci cand ai facut ce era de facut si urmeaza sa iei o decizie in ceea ce priveste drumul pe care trebuie sa il urmezi, decizie de care depinde cel mai apropiat viitor al tau. Ma mai inscriu la master inca o data, raman departe de familie, sa aplic pt un internship intr-o alta tara, sa ma interesez de o pozitie pt doctorat, sa imi caut de lucru, sa ma gandesc sa fiu aproape de prieteni? sunt o multime de intrebari care poate nu ne lasa sa dormim sau o multime de ganduri care nici nu te mai lasa sa te gandesti la ceva frumos. La mine zilele trecute a functionat facandu-mi o cruce si sa zic Doamne ajuta-ne, asta e un pic mai frumos spus fata de ce zicea Scarlett O´Hara e si maine o zi.

Totusi ultimele ganduri, la sfarsitul unei zile, zic eu ca sunt importante, chiar daca sunt doar vise, chiar daca sunt probleme, chiar daca e si maine o zi, sunt ultimele ganduri, a unei zile incheiate. Doamne ajuta-ne, oricum ar fi ultimele ganduri...

Primul meu cocktail..

Am fost sambata intr-un club cu cativa prieteni, unde am baut primul meu cocktail cu alcool, daca nu luam in considerare si cele facute acasa, cu cerinta sa fie cu putin putin alcool...ah trebuia sa imi pun o dorinta, era primul...si nu stiu de unde, am ajuns, la inima rea : nu rade Andra, oamenii mor de inima rea. Sa mori de inima rea! ce lucru, in ce conjuctura trebuie sa ajunga o persoana, inca sa moara de inima rea. aa da! mi-am amintit incepusem de la ideea ca o prietena zicea, ca o doare inima, si eu am replicat ca inima nu doare, nu? asa stiam ca e singurul organ care nu doare, dar probabil ajunge sa simte atat de puternice lucruri incat, sa-ti faca intreg corpul sa doara? cred ca da...ma declar convinsa de faptul ca intreg sistemul poate fi guvernat de un organ atat de mic, care simte atat de multe lucruri, care trece de la atat de diferite stari.

Ma gandesc acum cum ma simt cand sunt fericita, ca am impresia ca se revarsa peste tot in jurul meu din chiar interiorul meu, o stare de bine. Oare inima mea genereaza senzatia aceasta? Am suferit si din dragoste, si cum imi spunea tata caaaandva, in tineretea mea, sa ai grija, ca poti sa suferi tare din dragoste, si te indoaie, ca un fier incalzit...spunea tata, in ideea ca poate sa faca orice din tine, esti maleabil, atunci cand ai parte de iubire? probabil ca da.

Deci cum spuneam, am si suferit, si dorinta de alunecare in butoiul tau de suparare e mare atunci. Dar e inima capabila sa simta atat de tare incat toate celelalte lucruri ale tale sa fie afectate de ea? Inclin sa cred ca da, sunt atat de multe povesti de dragoste, incepand de la cea a parintilor mei, care ieri au facut 25 de ani de cand s-au casatorit ( si le doresc din tot sufletul sa mai sarbatoreasca inca 100 de ani, la cat de frumosi si de bine le e impreuna), pana la cele din carti, unele mai siropoase, altele mai complicate si terminand cu cea din viata noastra a fiecaruia, sau cea care tocmai am incheiat-o sau de ce nu, cea care va urma.

Asadar, e dovedit de stiinta ca se poate muri de inima rea, deci mai mult ca sigur ca ne afecteaza intr-o foarte mare masura fiecare sentiment pe care il traim, sau poate importanta pe care o acordam fiecarei trairi.

Primul meu cocktail a ajuns la discutia despre inima rea, sper ca nu e un semn rau...sau poate era al doilea? :)

Pietricelele mele

Sursa foto: http://www.stonetohome.com

Ma uitam acum peste niste poze mai vechi de-ale mele in care apar foooarte multi oameni. Ma uitam la poze pentru ca ieri am visat un fost coleg din gimnaziu, pe care nu l-am mai vazut de atata timp, si cum azi mai toata ziua m-am gandit la el, mi-am adus aminte de scoala cand eram in clasele mici si de nenumaratele amintiri pe care le am impreuna cu colegii mei de atunci. Mai apoi imi chiar spuneam, nu conteaza cat de mult timp trece de cand nu ai vazut o persoana, daca ti-e draga, daca ai facut ataat de multe lucruri impreuna, daca o cunosti asa de bine, poate cum nu o cunosc prietenii actuali, neaparat trebuie sa iti trezeasca niste sentimente frumoase.

Cum e facut si creierul si inima noastra...sa pastreze amintirea unei persoane, unui sentiment, unui lucru consumat altadata cu atata repezeala, unu ras impreuna cu un prieten atat de bine intiparit, incat nici cum sa nu se poata sterge. Cat de pretioase si de scumpe pot fi amintirile unui om? Cat de mult trebuie sa conteze albumele vechi de poze...ooo nu! nu astea digitale, ci albumele noastre vechi, pe care le cumparam de la scoala cand venea nenea cu o plasuta, si cine vroia sa cumpere se scria pe lista, si urmatoarea saptamana duceai banii la scoala ca sa primesti in schimb albumul atat asteptat :) De fapt cum sa nu pastram amintirile acestea? Cum sa nu iti aduci aminte de scrisorile de dragoste primite de la colegi de valentine´s day (obligati fiind de dna profesoara sa le trimite...eu inca le mai si am)? cum sa nu iti aduci aminte de martisoarele lasate de colegii de clasa in banca pentru ca le era rusine sa ti le dea altfel? cum sa nu iti aduci aminte de lucrurile impartite cu colegii de clasa, care erau prietenii tai cei mai buni? cum sa nu iti aduci aminte de taberele organizate la scoala? cum sa nu iti aduci aminte de sentimentele care le nutreai in secret pentru colegul/colega de clasa? cum sa nu iti aduci aminte de visele pe care le aveai cu ea? cum sa nu iti aduci aminte de prima uniforma? cum sa nu iti aduci aminte de vacantele de vara cu parintii la mare? cum sa nu iti aduci aminte cum era cand aveai varicela sau oreon? cum sa nu iti amintesti de excursiile facute? cum sa nu iti aduci aminte de concertele din oras?cum sa nu iti aduci aminte cum te asculta mama la lectii? cam sa nu iti aduci aminte de mancat lebenita pe balcon cu sora/fratele tau sau de spart samburii de la caise? cum sa nu iti aduci aminte?vai cate sunt! cum sa nu iti aduci aminte de tot? nu se pot uita! am fi saraci fara ele, nu am lasa o amprenta asupra vietii noastre impartita cu ceilalti oameni.

Stiu ca toti avem amintiri pe care nu le-am schimbat cu nici o firmitura in plus sau in minus, si le savuram de fiecare data cu acelasi drag cand ne aducem aminte de un lucru demult facut. Doamne cate ni s-au intamplat, cati oameni am cunoscut, cate oracole am completat, cate fotografii, cate martisoare, cate colectii, cate jocuri, cate melodii. Le pretuiesc si le nu le-as schimba cu nimic. Iar gentuta mea de acasa pliiiiiine cu lucruri importante din gimnaziu, albumele de fotografii din copilarie, cutia cu arhiva biletelelor din liceu, colectia de servetele sunt cele mai frumoase dovezi ale trecerii timpului in cel mai placut mod posibil.

Amintiri...cate amintiri...amintirile sunt cele mai pretioase nu margaritare, pietricele...amintirile sunt pietricelele mele, pietricele care cladesc viata unui om, a mea, a noastra...pietricelele mele!

Asa nu!

Sunt la biblioteca, unde ar trebui sa scriu proiectu la legislatie europeana.Mai am 10 zile si inca 20 de pagini de scris iuuuuhuuu....treaba nu merge chiar asa de bine. Parca ma vad in ultimele zile/nopti cand o sa trag ca tuta...ca sa simti ca traiesti! in loc sa imi fac treaba din timp, relaxata. Chiar ma uitam la studentii astia de aici, care au 13 carti, 3 caiete de exercitii, un laptop deschis cu ceva scheme fantastice, penar plin cu n-spe mii de culori ca sa sublinieze si sa resublinieze lucrurile importante pe care le citesc. Nu vreau eu sa generalizez, dar mi se pare mie, sau romanul, eu, e mai obisnuit sa lucreze sub stres, cand deadline-ul ii bate la usa...aaa am uitat sa spun ca sunt intr-o biblioteca din Germania, plina de studenti germani, evident, dar si din toate colturile lumii. Si invata oamenii astia atata de sarguincios si organizat si cu siguranta din timp. singurii care nu isi fac treaba in modu asta sunt numai eu si studentii erasmusi, ca doar asa era si in Italia, cand eram erasmus si macar aveam o scuza, lumea invata cu o luna inainte noi cu cateva zile acolo....cum spuneam...ca sa simti ca traiesti.

Oare de ce nu am invatat eu sa fac lucrurile in mod organizat? sa fie din educatie? nu cred..mama intotdeauna m-a invatat, prima oara teme si invatat si apoi celelalte lucruri, prioritati! sa fie din cultura? hmmm.. n-as zice, parca ar fi prea mult...si sunt atati alti romani care fac lucrurile frumos atat la scoala cat si in alte domenii.

Oricum m-am decis, sunt o dezorganizata, cu prioritatile in toate partile, care a uitat sa isi faca prima data temele si apoi sa se ocupe de celelalte lucruri in viata. Hai ca am scris prea mult, si am mai tras de timp, dar tot cu constiinta neimpacata sunt. Ma intorc la legislatia europeana! Poate imi spuneti voi ca voi nu sunteti asa si ma trageti de urechi sa nu mai fiu asa.. sau sunteti si voi ca mine? macar cateodata? :) si ma faceti sa ma simt...poate un pic mai bine.

Ma inclin in fata oamenilor organizati, cu prioritatile stabilite, care stiu sa isi calculeze timpul si se ocupa de lucruril importante.

Azi!

Ma gandeam azi, ca vreau sa vorbesc despre cineva, si mi-am dat seama ca nu am facut-o de 8 martie, nici de ziua ei, asa ca poate azi e un moment chiar foarte bun. Stiu ca probabil majoritatea oamenilor spun: "mama mea e cea mai buna mama din lume", nu stiu eu cum sunt mamicile voastre, desi chiar cred ca sunt atat de bune pe cat spuneti, dar mama mea, e centrul universului meu. In jurul ei orbiteaza toate lucrurile mele importante din viata terminand cu cele mai nesemnificative. Mama e cea mai buna prietena a mea! si nu vreau sa vorbesc despre cat de mult o iubesc, pentru ca asta e de la sine inteles si inmultit cu un infinit de ori si poate asa ma apropiu de cat de mult (ah si tot am vorbit de asta).

Am sa vorbesc de mami mea. Mama m-a invatat majoritatea lucrurilor pe care le stiu si din cauza ei am ajuns sa ii povestesc toate lucrurile. Mama ma intreba de mica ce am facut in fiecare zi la scoala si asa am ajuns sa o trezesc din somn noaptea ca sa ii spun ca am uitat sa ii povestesc cum ne-a certat domnul invatator. Cred ca ajunsesem sa ma gandesc ca daca nu ii povestesc tot, daca Doamne fereste i s-ar intampla ceva, mi-ar parea atat de rau ca nu i-am spus ceva. Astfel ii povesteam despre tot, lucruri care probabil nici nu o interesau, care poate o plictiseau cateodata si altele care vroia sa le stie.

De certat, ne-am certat de multe ori si poate sunt putinele datile in care chiar mi-am spus parerea, cand credeam ca mama a gresit, ca sa nu o supar. Cred ca sunt si mamicile un pic smechere, ca se folosesc de lucrul asta, daca o suparam, se supara si nu stiu cum e pentru voi, dar sa o stiu pe mama suparata, sau ca nu vorbeste cu mine e cel mai urat lucru din lume.

Ii multumesc atat de mult pentru ataaat de multe lucruri, incat cred ca pe unele nici nu le constientizeaza ca le stiu de la mama. Ne-a invatat cum sa ne purtam pe mine si pe sora mea, cum sa vorbim, a facut din noi doua fete comunicative si deschise; stie atat de bine sa tina caminul casei noastre ca fiind cel mai frumos loc din lume. Am o familie pentru care ii multumesc lui Dumnezeu. Atat de bine ne simtit unu cu altu, asa bine stim sa radem si sa ne bucuram de lucruri impreuna, stim sa trecem peste probleme, iar toate lucrurile astea doar pentru ca le facem sau pentru ca suntem impreuna. Iar cea mai vinovata persoana pentru toate lucrurile astea este in primul rand mama, dupa aceea noi, fiecare in parte, dar mama e cea care ne tine cel mai bine impreuna.

O iubesc, o stimez, o admir pentru toate lucrurile care le face sau le spune, o respect, o venerez, o invidiez pentru cum ne-a crescut, pe mine si pe vrabiuta mea, lucru pe care eu nu cred ca voi putea sa il fac cu copiii mei, nu asa cum a facut mama.

Azi de ziua copilului eu le doresc tuturor mamicilor din lumea asta sa se bucure de copiii lor, sa ii vada cum cresc frumos, sau sa ajunga sa se mandreasca cu nepotii si stranepotii loc. Azi, la multi ani copiilor, la multi ani mamicilor noastre, la multi ani mamei mele, jumatatea centrului universului meu, cealalta jumatate e tata, iar Ale cireasa din varf.

De ce?

In primul rand imi pare rau ca nu am mai scris de atata vreme, dar parca lucrurile astea cotidiene cateodata iti ocupa mai mult timp decat ar trebui si in plus am fost acasa la maaami mea.

Ma gandeam zilele astea, la arhicunoscuta/repetata/mult auzita intrebare "de ce?" la care bineinteles de nenumarate ori nu ii gasim raspuns, sau poate ca nici nu trebuie sa stim raspunsul chiar in momentul in care ne punem intrebarea pentru ca il vom afla cu siguranta mai tarziu. Si ma gandeam eu la intrebarile mele, de ce am ajuns aici? de ce nu am profitat de bursa in alt moment? de ce ajung oamenii sa dezamageasca? de ce mi-e atat de dor de mami? de ce nu-mi ies lucrurile cum vreau eu? de ce nu am familia langa mine? de ce ne-am certat ieri? de ce unii oameni ne parasesc-atat de repede pentru noi? de ce nu sunt oamenii mai civilizati? de ce, de ce, de ce...

De ce are nevoie un om de o alta persoana langa? de ce ajungi sa tii atat de mult la partenerul/partenera ta?poate din nevoia de a impartasi unele lucruri, sentimente, trairi cu cineva mai aproapiat decat toti ceilalti?cum de ajunge cineva sa ocupe un loc atat de mare, incat devine foarte important. Avem noi oamenii intotdeauna nevoie de un sprijin, de o persoana care sa stii ca e acolo pentru tine? nevoia asta mare de a fi iubit si de a iubi pe cineva, ne face atat de predispusi la a-i oferi cuiva un asa mare loc in viata ta? Probabil ca da...sigur ca da! doar nu degeaba zice mama ca doi oameni care se iubesc muult mult parca ajung sa semene, doar nu degeaba ajung doi oameni atat de fericiti impreuna incat lumea e prea mica sa le incapa tot binele lor in ea.

De ce lasam un om nou in viata noastra, ii dam voie sa ocupe un "spatiu" atat de mare, din inima noastra, din locul pentru pantofi si pana din cele mai intime lucruri? Pentru ca atunci cand te doare un degetel, el intotdeauna o sa te faca cu gel si o sa pupe ca sa treaca.

Intangibil

Sunt atat de muuulte lucruri in lumea asta care nu depind de noi deloc..nu pot fi schimbate in nici cea mai mica masura posibila, nu poti sa le influentezi, nu poti sa le schimbi, pentru ca pur si simplu nu depind de tine, iar in fata unui asemenea lucru stai lipsit de orice putere si nu poti sa faci nimic! Dar vai cate ai vrea sa faci, cat de frustrat devii, cat de nefericit pentru ca esti incapabil sa schimbi macar un pic o situatie sau un fapt. Nu vorbesc aiurea si nu incerc sa filozofez, ma refer la intamplari adevarate din viata noastra, mai importante sau nu, mai definitive sau nu. Cand nu poti ajunge undeva din cauza unui act care nu ti se elibereaza, si nu poti face nimic, cand iubesti atat de mult o persoana pe care...ajungi sa o pierzi, si nu poti face nimic, cand obligat de anumite circumstante te topesti de dorul unei persoane, si chiar daca pentru o anumita perioada de timp, nu poti face nimic, cand iti faci planuri atat de dragi tie pe care nu apuci sa le indeplinesti din cauza unui obstacol imposibil de inlaturat din drumul tau, cand persoane dragi tie trebuie sa plece undeva unde ii duce viata, si nu poti face nimic.

Despre fiecare din situatiile de mai sus as putea vorbi atat de mult si poate la un moment dat am sa o si fac, dar azi...ma opresc la persoanele care intra in viata noastra, iar la un moment dar trebuie sa isi continue drumul lor in alta parte, departe de tine.

In viata...sau poate, in viata mea am ajuns sa cunosc oameni foarte multi, sa ii apreciez pe unii, sa ii iau drept ca model pe altii, sa nu ii inteleg pe ceilalti, sa ii iubesc pe toti..oameni de toate felurile. Am avut prieteni de cand ma stiu si in jurul lor ma simt cel mai bine. De obicei tind sa cred ca imi fac foarte usor prieteni...dar am ajuns poate si la o varsta :) in care probabil prioritatile sunt altele si devii poate si mai inchis in ceea ce priveste sa lasi o persoana sa se apropie de tine mai mult decat normalul pe care il stabilesti tu.

Nu demult am ajuns sa cunosc oameni poate cu alte prioritati - cum spuneam -si lista de valori fata de oamenii cu care eram eu obisnuita. De la cunoscut am ajuns, zic eu, la apropiat, la povestit un pic din viata voastra (cred ca asta e aspectul cel mai greu cand iti fac prieteni la alta varsta decat 14 ani, pentru ca cei de atunci stiu tot despre tine si viata ta si ce ai facut pana atunci, dar daca iti faci prieteni la 23 ani, te gandesti oare ce sa ii povestesti omului de langa tine despre viata, despre familia si despre tine?), vrei sa te cunoasca exact asa cum esti fara sa isi faca o parere gresita, vrei sa ajunga sa tina la tina pentru ca asta te-ar chiar putea face fericit. Am ajuns sa ii apreciez pentru ceea ce sunt ei, noii oameni din viata mea, sa le cer sfaturi in anumite privinte cand nu mai stiam ce sa fac. Evident, cum ma si asteptam, s-au dovedit a fi alaturi de mine exact atunci cand trebuia, sa ma chiar sustina si sa imi dea poate chiar imboldul de care aveam nevoie. Recunosc, pentru mine una, a fost greu la inceput sa incerc sa imi fac noi prieteni, sa pot sa inteleg, ca alti oameni au alte ocupatii, sa imi dau seama de diferente si de atat de multe asemanari.

Si cu toate lucrurile bune si rele deopotriva, ajungi si la 23 de ani sa iti faci noi prieteni, sa te atasezi, sa imparti lucruri, intamplari frumoase sau rele din viata ta de pana acum, si mai apoi impreuna cu ei, sa le spui secrete, sa te simti foarte bine impreuna, ca in final ei sa trebuiasca sa o ia pe un alt drum - i-adevarati sa nu credeti ca merg in celalalt capat de lume, dar una e sa treci drumu sa mergi la ei si alta sa trebuiasca sa faci vreo 4-5 ore pana acolo, lucru care nu e la fel de la indemana.

Uite asa se intampla in viata lucruri pe care nu le poti schimba cu nimic, desi cateodata ti-ai dori din toata inima, dar ele pur si simplu sunt de neatins pentru noi...sunt intangibile puterii noastre de actionare si influentare si ajungi sa te atasezi de oameni care ii vezi cel putin o data pe saptamana, si ajungi sa iti fie dragi, sa ii iubesti, sa te apropii de ei, sa te bucuri pentru reusitele lor, ca mai apoi sa trebuiasca sa plece.

Dar asta e viata si lucrurile se intampla cu un motiv anume si oricum prieteniile se pastreaza din orice colt al lumii ar fi doi oameni sau mai multi, si sentimentele, si dorintele unuia pentru celalalt. Asa ca, in ciuda faptului ca nu se pot schimba lucrurile, poate asa trebuie sa fie, si eu ii multumesc lui Dumnezeu ca inca mai cunosc oameni pe care ii admir si de la care am lucruri de invatat si care imi devin prieteni, chiar daca pleaca un pic mai departe...

Silenzio stampa

Vi s-a intamplat sa ajungeti sa nu mai vorbiti cu o persoana? Exista cineva, cu care nu doar ca nu mai tineti legatura, ci...nu mai vorbiti...deloc?

Ei bine, mie da. Parca mi-e si urat sa spun, mi se pare un lucru atat de mare, sa ajungi sa nu mai vorbesti cu o persoana. Se poate intampla sa ai diferite divergente, un conflict chiar, dar atunci cand ajungi sa nu mai vorbesti cu o persoana, fara motiv? Sunt atat de multe intrebari care prind viata fara sa stai sa te gandesti o clipa.

Eu am ajuns sa nu mai vorbesc cu o persoana, fara motiv...sau poate pentru ca vorbind, faceam rau unei alte persoane. E singura explicatie care am gasit-o. Dupa ce ai impartit lucruri, convorbiri interminabile, momente, rasete, melodii, poate chiar sentimente cu cineva, sa ajungi sa nu ii mai spui nimic. Intotdeauna am fost si sunt convinsa ca lucrurile se intampla cu un anumit motiv, si ca El are un plan pt fiecare mai presus de ce putem noi sa ne imaginam si candva, o sa ajungem sa ne dam seama de motivul pentru care s-a intamplat un anumit lucru. Oricum mi se pare un lucru atat de urat, e ca si cum as fi facut un lucru rau de care mi-e rusine, cineva nu a mai vrut sa vorbeasca, cu mine, deloc. E normal ca urmatoarea intrebare e: din cauza mea? probabil.

"- M-am gandit, ca ar fi mai bine....sa...nu mai vorbim. - Deloc? - Deloc. - Bine, ciao!" asa am ajuns eu sa nu mai vorbesc cu cineva. Parerea mea despre acea persoana nu s-a schimbat cu mult, i-adevarat ca finalul asta ciudat, m-a facut sa imi pun anumite intrebari chiar despre persoana respectiva, dar totusi...in continuare am admirat-o, in continuare as spune lucruri bune despre ea, in continuare ii doresc tot binele din lumea asta si daca s-ar putea si mai mult, in continuare cred ca am avut multe de invatat de la ea.

E greu..era vorba despre mine, tine, aer, mancare, viata, masini, ooo da, masini, relatii, sentimente, familie, prioritati, dezamagiri, lista de valori, dorinte, ceaiuri..si cate ceaiuri, cursuri, idealuri, muzica, telefoane, intalniri, convorbiri, muuuulte convorbiri, nopti lungi, nevoie de a povesti, destainuri, prima data, sperante, lacrimi, sfarsit. Si nu sunt doar o insiruire de cuvinte, ci lucruri care le-am facut impreuna cu o persoana si legat de fiecare din cuvinte as avea o poveste, de asta ajunge sa fie greu..cand nu mai vorbesti, daca inainte faceai atat de multe.

Cateodata imi pare rau ca am ajuns...asa, dar probabil ca relatia, sau modul in care ne-am cunoscut nu a fost sufiecient astfel incat sa putem continua sa, ne vorbim. In my book, sa saluti it´s called polliteness...salutul e dat de la Dumnezeu.

Cred ca faptul ca nu mai vorbesti cu cineva, e un lucru profund care devine superficial prin simplul fapt ca ar conta atat de mult, si totusi ajunge sa conteze atat de putin, incat...nu mai vorbesti, nu mai ..ajunge, deloc.

Eu, nu mai vorbesc cu cineva. Cred ca am trecut peste asta si peste roseata si caldura din obraji pe care le simt de fiecare data cand ma gandesc la asta. Cu toate astea in continuare o stimez pe persoana respectiva si sper ca Dumnezeu sa aibe grija de...el.

Nu dor nici luptele pierdute,

nici ranile din piept nu dor,

cum dor acele brate slute

care sa lupte nu mai vor.

Cat inima in piept iti canta

ce-n-seamna-n lupta-un brat rapus?

Ce-ti pasa-n colb de-o spada franta

cand te ridici cu-n steag, mai sus?

Infrant nu esti atunci cand sangeri,

nici ochii cand in lacrimi ti-s.

Adevaratele infrangeri,

sunt renuntarile la vis.

Indemn la lupta

de Radu Gyr

Sursa fotografie: http://pnkz.designnation.de/

Fara titlu

Poate lucrurile profunde se pot reduce la ceva superficial si lucrurile superficiale pot deveni profunde. Se intampla sa suferim foarte tare. Se intampla sa suferim atat de tare incat sa credem ca nu exista ceva mai rau si ca nu o sa treaca niciodata. Trece si exista si mai rau. Cred ca putem suferi pentru un lucru al nostru profund care ar putea trezi cele mai incarcate simtiri care par fara solutie iar cand iei parte la suferinta altuia sa fii superficial in trairi, te trezesti intr-un tablou in care imaginea ta a fost lipita intr-un colt si parca faci parte din peisaj in mod obligat sau fara nici macar un element care sa te apropie de restu. Astfel iei parte la un scenariu care iti pare cunoscut si iti poate trezi chiar amintiri, dar totusi nu si sentimente

Sper sa nu ajung sa scriu aceleasi si aceleasi si aceleasi, lucruri extraordinare! pe care toata lumea le scrie si cand de fapt sunt toate la fel, aceleasi teme, aceleasi cuvinte, aceleasi figuri de stil, aceleasi inversiuni pentru accentuarea unei idei, aceleasi antonime puse laolalta pentru a creiona ceva cat mai frumo...ah "aceleasi" nu e un cuvant bun pentru niste..scrieri daca le putem spune asa. Poate lucrurile profunde despre care scrie toata lumea se pot reduce la ceva superficial si lucrurile superficiale, carora nimeni nu le acorda atentia cuvenita sa devina lucruri profunde... se poate.

Mi se rotesc prin cap sute de ganduri, poate doar zeci, dar abundenta asta nu face decat sa determine o dificultate de a prinde unul si a-l pune pe "hartie". Nici nu stiu despre ce vroiam sa scriu si nici despre ce sa scriu, probabil doar vroiam sa impartasesc acest gand din dorinta de a-i scade apasarea. Revin altadata, sper cu forte proaspete...

Oameni

Oare atunci cand imi pun toata increderea intr-o persoana o fac fara nici un fel de asteptare din partea celuilalt? probabil ca da. Asa mi se intampla de cele mai multe ori. Poate ca suna urat dar o fac ca sa ma simt eu mai bine, probabil ma folosesc de oameni…pentru ca eu spunandu-le ce simt, ma fac sa ma simt mai bine. E si acordarea increderii inca o necunoscuta pentru mine…pentru ca atunci cand mi se intampla…sa fiu dezamagita…suflu si in iaurt cum se spune…dar ce pacat ca asta tine doar pentru putin.

Intotdeauna spun, si cred ca o sa spun asa de fiecare data, iubesc oamenii si mi-s dragi si toti pentru mine incep de la un egal, toti sunt buni, toti merita increderea mea (chiar daca suna pompos...e increderea pe care o acord eu oamenilor) si toti sunt demni de cele mai inaltatoare sentimente. Oamenii, ce lucru minunat creat de Dumnezeu, chiar daca se spune ca omu e singura imperfectiune a naturii. Daca el e imperfectiunea, care traieste, vorbeste, simte, crede, gandeste, rade sau plange, se roaga, spera, canta, se bucura, danseaza, viseaza…viseaza si mai presus de toate iubeste! cu siguranta e ceva incantator aici…desi e trecator si dupa viata pe care o are aici, pe pamant urmeaza ceea ce e mai important…dar cred ca azi o sa ma refer la doar ce e aici.

Aici cam de multe ori folosit…aici langa mine…e gol?e locul care il doresc intotdeauna plin de prieteni si de oameni diferiti care sa ma faca sa simt ca traiesc si de la care sa invat. Langa mine?da, intotdeauna vreau pe cineva langa mine…pentru ca nu-mi place sa fiu singura (doar cateodata!) ii iubesc pe oameni…sa fie in preajma mea…nu ca sa fiu eu in centrul atentiei dar sa fiu inconjurata de oameni.

Cand oamenii ajung sa ma dezamageasca? De ce o fac? Pentru ca eu i`am lasat…e simplu ca buna ziua nu?Doamne cat mai poate sa doara o vorba aruncata, cata greutate are un lucru facut fara sa te gandesti la consecinte.

Nu vreau, asta e sentimentul pe care il am intotdeauna dupa, sa nu mai vreau, sa nu mai vreau sa fiu asa? Sa nu mai vreau sa fac asa cum am facut inainte? Sa nu mai vreau sa-i las? Sa nu mai vreau sa-mi faca? Sa nu mai vreau sa fie? Ce sa nu mai vreau? E cel mai simplu lucru pe care il pot dori… “sa nu mai vreau”!cu toate astea…tot ma gandesc la ce s-a intampla, tot imi pun intrebari de ce s-a intamplat? tot stau sa-mi explic ce s-a intamplat si sa gasesc motive. Poate acesta e cursul vietii…mele si asa trebuie sa se intample. Intotdeauna cand obosesc sa ma mai gandesc ajung la asta: asa trebuie sa se intample. Cred ca in situatii de genul asta imi dau seama cat de frumos le-a facut Dumnezeu pe toate...ii da omului de toate si il lasa in viata…el poate alege sa stea si sa nu faca nimic, e cel mai simplu, sau sa lupte si sa incerce de toate. Eu cred ca am ales a doua varianta, chiar daca nu intotdeauna, si atunci stau si incerc si vreau sa fac sa aflu sa dreg si la un moment dat, cum spuneam, obosesc. Si ce fac? Ma intorc la El..si spun asta trebuia sa se intample…poate nici nu-i correct de ce sa le pun in carca Lui?eee uite asa sunt eu. Cu toate astea invat multe pana ajung sa obosesc, desi lucru de care mi-e cel mai ciuda e ca lucrurile imporatante pe care ajung sa le invat nu le tin minte prea mult timp, sau vreau eu sa le pun intr-un pachetel si sa-l las…sa plece….ei bine, evident cand se intampla urmatoarea data…revin la pachetel…care curios se deschide singur….si mai aduna si el cate ceva. Sper sa ajung in stadiul in care sa ma invat minte…singura…si nu constransa de situatii si de imprejurimi.

Oamenii..merita ei increderea de la inceput? sau eu gresesc? merita sa imi fac atatea ganduri pentru lucrurile care mi se intampla, doar pentru ca cineva a profitat de increderea mea? probabil e timpul sa merg mai departe..sa cresc. Oricum, raman la ce am spus: iubesc oamenii.

Sunt recunoscatoare.

Sunt recunoscatoare. Intotdeauna am fost. Pentru familia superba pe care o am si pentru felul in care dupa ce ne certam, fiecare dintre noi incearca sa se apropie de celalalt pentru ca e sentimentul acela de a fi aproape de cel pe care il iubesti si care stii cu siguranta ca niciodata nu o sa-ti faca ceva rau...si nu e linguseala, pur si simplu ne apropiem unii de ceilalti…fiecare in felul lui…unul mai stangaci ca celalalt dar cine sta sa vada asta….si ne apropiem ca sa pastram atmosfera aceea care te face sa te simti bine…si oricat de cliseu suna…te face sa uiti de tot ce e afara…e caldura caminului nu? Sunt recunoscatoare pentru fiecare vant care bate, pentru fiecare frunza care are drumul ei si ma face pe mine sa ma simt bine atunci cand ii vad zborul pe care il are atunci cand atinge pamantul, sunt recunoscatoare pentru tot ceea ce am si ce ma inconjoara…si cred ca am ajuns sa fiu recunoscatoare si pentru raul care …chiar trebuie sa existe in viata noastra ca sa apreciem binele mai apoi…asa se spune nu?

Sunt recunoscatoare pentru lucrurile mici, pentru oamenii pe care i-am cunoscut, pentru tine, pentru pietre, pentru soare, pentru certuri din care am de invatat, pentru cartile pe care pot sa le citesc, pentru zambetele pe care le-am primit, pentru noi, pentru muzica, pentru tot. Multumesc.

Regret

Sunt multe lucrurile pe care le regret, dar mai puține sunt regretele pentru lucrurile pe care le-am făcut, în comparație cu cele pe care nu le-am făcut. Unul dintre ele ar fi că, niciodată nu am sa depun jurământul unui "om" (jurământ care este adevărat, probabil nici nu a fost scris de acest "om" dar grație dorinței de a întări acest simbol, a fost asociat "lui"), jurământ care nu credeam vreodată că nu voi ajunge să îl depun. Și totuși nu voi spune niciodată Jur! gândindu-mă la ce s-a gândit "el":

"Jur! Pe Apolo medicul, pe Asclepios, pe Higia și Panaceea, pe toți zeii și zeițele, luându-i ca martori, că voi îndeplini, pe cât mă vor ajuta puterile și priceperea, JURĂMÂNTUL..."

Regret că nu voi depune niciodată jurământul lui Hipocrate.